Dulce

Am cunoscut-o pe Dulce când a sosit la noi, în Ajunul Crăciunului din anul 2020. Era în agonie și nimeni nu credea că va supraviețui nopții. Cu toate astea, am petrecut întreaga noapte alături de ea și i-am acordat toată asistența, îngrijirea și dragostea, până la sosirea medicului veterinar, care avea să se întâmple în dimineața următoare. I-am șters lacrimile și i-am răspuns la gemetele de durere cu blândețe și vorbe calde. I-am toaletat rănile și escarele și am învelit-o în pături confortabile. Am mângâiat-o în noaptea aceea mai mult decât a fost, probabil, mângâiată pe tot parcursul vieții ei.

 

Pentru că Dulce a ajuns la noi după 16 ani de chin, neputând numi altfel viața la care sunt supuse văcuțele, ființe extraordinar de inocente și blânde, născute prin înseminare artificială, în sclavie, ca să sfârșească trist în abatoare; nu putem numi altfel viața unei mame care, an de an, dă naștere unui copil pe care nu apucă să îl cunoască, să îl iubească sau să îl crească; nu putem numi altfel traiul greu, în mizerie, cu lanțul de gat, fără un moment de libertate, fără un moment de fericire. Și mai dramatic este faptul că Dulce a agonizat timp de două săptămâni pe un câmp sterp din Tulcea, unde s-a prăbușit înfometată și unde a zăcut fără hrană, apă sau ajutor.

 

De ce au fost toate acestea posibile? Pentru că, din punct de vedere legal, cei ca Dulce nu au dreptul de a fi apărați, animalele considerate “de fermă” fiind destinate exclusiv consumului uman, dar și pentru că în țara noastră încă este puternic încetățenită ideea de “nu mă bag, nu e treaba mea”. Toți sătenii știau de situația ei, o văcuță neglijată și abandonată pe islaz de “proprietarul” ei, un om decăzut într-un alcoolism violent și uitare de sine, după o dramă personală.

 

În cele două săptămâni, șobolanii i-au ros coada și toate mameloanele, mai puțin unul. Corpul i s-a umplut de escare infectate. Foamea și setea i-au ars organele, iar gerul i-a distrus plămânii. Dulce a simțit tot, fără să se poată mișca și apăra, strigând ajutor către urechi surde și inimi de piatră.

 

Pe 22 decembrie Dulce a fost, însă, într-un final, auzită și văzută, de un simplu OM care vizita zona. Un simplu om cu mai multă omenie decât toți sătenii din acel loc trist și întunecat de nepăsare.

 

Ce a urmat s-a datorat prietenilor noștri de la Kola Kariola, care prin eforturi supraomenești au reușit sa o salveze (nu doar de nepăsarea generală, dar și de toporul “proprietarului”, supărat că s-a creat scandal și că a fost amendat) și să o aducă la noi, cu speranța că viața acestei minunate, dar greu încercate ființe, va fi cu adevărat salvată și că va trăi și ea în sanctuar câțiva ani fericiți și ocrotiți de tot răul din lume.

 

Viața nouă pe care ne-o doream cu toții pentru Dulce a durat doar 9 zile. Zile fericite, dar și zile grele. Zile în care Dulce a mâncat copios și a băut apă cât două văcuțe, zile în care s-a răsfățat cu sare, mălai și alte delicatese pentru văcuțe, zile în care voia să se ridice în picioare. De cealaltă parte am avut zile cu hemoragii, cu stări de sufocare, cu dureri musculare și cu insuficiență cardiacă și pulmonară, zile cu lungi perfuzii și cu multe injecții, zile cu toaletări chinuitoare ale escarelor infectate.

 

În fiecare zi, Dulce a luptat pentru viața ei, așa cum era ea. Fiecare răsărit de soare, fiecare cântec de pasăre, fiecare norișor alb rostogolit pe cer, fiecare mângâiere, fiecare vorbă caldă, i-au dat lui Dulce motive să lupte, curaj și determinare. În culcușul ei de fân, învelită în păturica ei caldă, Dulce a luptat în fiecare secundă din aceste 9 zile. Dulce ne-a privit în ochi, Dulce a acceptat pupici, Dulce s-a bucurat de atenție, dragoste și respect. Infinit respect.

Cu toții am lupta pentru ceva ce ne-a lipsit, dar pe care ni l-am dorit toată viața. Ceva atât de simplu, dar atât de inaccesibil unui animal “de fermă”: hrană și apă pe săturate, un culcuș cald și afecțiune…

 

Cu plămânii înecați în hemoragii, cu inima străpunsă de o sârmă ingerată accidental, de cât timp – nu știe nimeni (o lună, trei, zece?), cu membre inerte și mușchi atrofiați, Dulce a luptat, cu toată ființa ei, și ar fi luptat în continuare. Dar, din nefericire, tratamentele și îngrijirea, dragostea și toate gândurile bune, nu au putut repara tot răul iremediabil care i-a fost provocat organismului ei slăbit în săptămânile de abandon.

 

În final, am reușit să o stabilizăm pentru încă o oră înainte să ne luăm rămas bun. O oră în care a mâncat și a reușit să bea câteva guri mici de apă. O oră în care a privit cum zboară păsările pe cer și cum strălucește soarele pe crengile copacilor. O ora în care ne-a sorbit din priviri, cu dragoste și recunoștință. O privire de suflet pur, de suflet care și-a păstrat inocența și frumusețea, în ciuda unei vieți de chin. O privire pe care acum o purtăm în inimi, de-a pururea.

Apoi, Dulce a obosit. Și-a întors capul de la noi și de la ziua însorită de afară. A închis ochii și doar a continuat să respire greu, din ce în ce mai greu. Ulterior sosirii medicului, Dulce a adormit în brațele noastre. Am ținut în ele, în acele clipe, nu doar capul lui Dulce – am ținut strâns și am plâns toată suferința inutilă și fără niciun sens a tuturor surorilor și fraților lui Dulce. Miliarde de ființe superbe și inocente, pentru care fericirea și libertatea sunt posibile doar într-un “loc mai bun”, departe de prezența umană covârșitoare.

Te iubim, Dulce. Vă iubim pe toți, copii minunați ai altor specii, atât de asuprite și de exploatate.